Apus de soare

Ma aflu pe tarm, pe o veche plaja cu pietre si scoici, unde esuasera alge cu un miros intepator. Se aude doar zgomotul ritmic al crengilor de salcie si, uneori, un tipat ragusit de pescarus.
Sfera de foc coboara incet spre asfintit. Stralucirea ei se micsora, iar in jur imprastia o lumina crepusculara care pulsa intre nuante de galben si albastru. Tinut in clestii serii, soarele murmura cateva licariri lumininoase si arunca putine raze slabe de lumina. Este ultima sa zvacnire pe aceasta zi.
Observand slabiciunea soarelui, intunericul se instaleaza confortabil peste natura. O liniste apasatoare domina intreaga atmosfera. Dupa un timp, in care tacerea a devenit asurzitoare, temnita soarelui incepe a straluci in nuante de argintiu si negru.
- Soarele iubeste luna atat de mult... spun pe un ton stins si zambesc fad.

Spoiler:

-...incat moare in fiecare noapte pentru a lasa-o sa respire, continua Cain pe un ton asemanator cu al ei, avand un zambet mai mult trist.
Isi smulge privirea din imbratisarea orizontului sangeriu si o intoarce spre ea, parca asteptand, in timp ce se apropie cu cativa pasi.

Mă întorc cu ochii de culoarea trandafirului scăpărând. Întâlnesc o privire tăioasă, arzătoare, cu doi ochi de culoarea mătăsii negre. Respirația mi s-a accelerat când a pășit mai aproape. Pielea îi era mai bronzată decât a mea, mai aspră. Nu era destul de frumos încât să fie considerat chipeș. Era croit tot numai din trăsături proeminente.

Expresia lui Cain se schimba brusc, in negura din privirea lui apare o sclipire de surprindere. Isi lasa capul putin intr-o parte, avand un zambet in concordanta cu surprinderea descoperirii lui.
-Nuanta ochilor tai este la fel ca cea a apusului. Ai o culoare interesanta, cred ca sunt sublimi.

Are genul de ochi care ascund taine. Care mint fără să clipească. De care, dacă i-ai privit o dată, nu te mai poți desprinde. E diferit. Nu pentru că ar fi arătat altfel decât oricare tip pe care îl cunoscusem până acum, ci pentru că era cu totul dif...
O voce mieroasă și condescentă a rupt toată vraja. Zâmbesc și clipesc cu repeziciune încercând să-mi alung emoțiile.
- Mulțumesc. Același lucru pot spune despre ai tăi, spun făcând doi pași în față, mereu ai acestă privire impenetrabilă?

Si-a trecut o mana peste gura, apoi prin par, razand infundat. Era un sunet incordat, obosit. A scuturat din cap si a venit langa ea. Fata lui era o masca, toate emotiile disparandu-i de pe chip. Isi incordase maxilarul.
-Lydia...De ce luna rasare in fiecare noapte, lasand soarele sa moara...? a spus incet, privind cum soarele se ineaca in propriul sange, in amurg.

Luna e ieșit pentru scurtă vreme dintre nori, îngăduindu-mi să-i zăresc restul corpului. Avea cu cel putin zece centimetri douăzeci de kilograme mai mult decât mine. Am făcut o lista a elementelor identificate: păr negru cenușiu, nepieptănat, ochi negrii mătăsoși, blugi strâmți și negrii, o cămașă albă cu mânecile suflecate pana la coate, brățări de piele pe încheietura mâinii stângi și un inel lat pe degetul arătător.
Mi-am ridicat privirea din pământ și i-am întâlnit, din nou, linia puternică a maxilarului și forma gurii, iar imaginea m-a cutremurat ca un șoc electric. Fulgerul negru din scufundările minții mele era atât de intens, încât, pentru câteva secunde, culoarea îmi domină complet câmpul vizual.
Mi-e foame.
Îmi dreg vocea apoi spun pe un ton mieros:
- Nu îți voi răspunde cu o încă întrebare, cum ai făcut tu, dar mă repet: pentru că o iubește atât de mult.

"Tonul ei este fals, reactioneaza repede. Ca intotdeauna..."
Zambetul lui Cain se schimba in unul nostalgic pentru cateva secunde, apoi reintra in joc, reluandu-si masca. Face cativa pasi in fata, ramanad la o distanta de 4 metri comparativ cu Lydia. Se intoarce spre ea dupa cateva momente in care privirea i-a fost absorbita de frumusetea amurgului si strigatele valurilor ce mureau, apoi renasteau...
-Dar cum poate luna sa lase soarele sa moara din iubire pentru ea? Merita sa traiesti o viata dobandita cu sacrificiul alteia, merita sa abuzezi de iubirea sincera a cuiva? spune Cain pe un ton frustrat, in fundal avand sunetul valurilor.

De unde îmi cunoaște numele?
Am strâns din buze și mi-am transformat zâmbetul mieros într-o încruntare ușoară. Am mai mers un metru în față și mi-am întors privirea în partea stângă, aceasta fiindu-mi captată de un vechi foc de tabără.
- Hai să-ți spun ceva..., zic pe un ton slăbit, oamenii pleacă.
Mă opresc brusc și fac o pauza, în care îmi întorc privirea spre ochii lui.
- Nu contează cât de important ești pentru ei, nu contează amintirile și momentele petrecute cu ei. Mereu pleacă. Indiferent dacă o fac din dragoste sau nu. Și da, merită să trăiești după ”sacrificiul„ unei astfel de persoane, întrerup firul narativ dintr-o dată.

Cain o priveste indelung pentru un timp, atat de inexpresiv incat parea ca in orice secunda poate face o miscare brusca, amintind ca inca este in viata.
-Sunt trist și mă simt folosit. Nu mai știu ce să cred sau pe cine să cred. Mi-e frică de fiecare zâmbet, de fiecare cuvânt frumos spus, de fiecare surâs. Mi-e frică de aspectele pozitive ale societății. De ce? Pentru că simt că totul este făcut de fațadă și că în spatele fiecărui gest se ascunde un interes. Simt că lumea e din ce în ce mai rea. Oamenii sunt dispuși să se schimbe la 180 de grade pentru a obține ceea ce vor. Nu mai există sinceritate și onestitate. Trăim într-o societate în care suntem învățați să fim răi, egoiști, lingușitori sau falși. Persoanele bune sunt călcate în picioare de cei răi, de cei ce știu să rămână în picioare indiferent de situație. Uneori, ajung să fiu sătul să dau atâtea explicații. Știu și simt că niciun prieten nu îmi e de fapt prieten, însă prefer să mă mint și să îmi zic că mai am câteva persoane ce inca nu m-au abandonat. Dar oare cât mă mai pot minți? Nici eu nu știu. Poate până când voi fi nevoit să deschid ochii, iar tot universul creat până acum se va distruge si voi suferi din nou. Suferim prea mult, iubim prea puțin, facem mult rău si urâm binele: balanța este clar înclinată spre partea negativă. Cu toate acestea, eu mă întreb: oare va ajunge balanța aceasta să fie măcar în echilibru sau vom rămâne pentru totdeauna răi? Imi e frica ca voi ajunge sa pierd si ultimul gram de fericire existent in inima mea.

Spoiler:

Se aproprie cu un pas de Lydia, acoperindu-i raza vizuala.
-Te pot citi: tonul tau, expresia ta, miscarile care te tradeaza inconstient - tot ce tine de tine.

Eram pe cale să deschid gura, dar m-am răzgândit. Mi-am trecut o mână prin păr, râzând înfundat, apoi am scuturat câteva fire de nisip de pe umerii cămășuței roz, pe care o purtam. Rasul era un sunet încordat, obosit. Mă uit la fața lui - trăsăturile proeminente ale maxilarului îi ies și mai mult în evidență în lumina lunii.
- De ce îmi spui mie asta? Nu cred că ești singura persoană din lume care vede acest lucru în societatea de astăzi. Cu toții observăm, foarte bine, că trăim într-o lume de Iad. Rasa noastră este deja blestemată prin sângele care ne curge în vene, spun cu o voce nervoasă, ridicând puțin tonul.
Fac o pauză lungă, timp în care iau în pumn puțin nisip și îl las să îmi alunece printre degete.
- Nu ești singurul care se minte. Și eu am zile în care inima-mi plânge. Și știu că sunt puternică și matură și-mi că-mi va trece. Poate mâine, poate mai târziu.
Termin pe un ton relaxat, cu o nuanță de compătimire. Mă dau un pas mai în spate și spun, pe același ton mieros de mai devreme:
- Îmi cer scuze pentru comportamentul meu precedent. Nu trebuie să uitam că și mâine este o zi. O zi în care luna se stinge, pentru ca soarele să lumineze, cald și blând, peste existența noastră efemeră. Lăsa-mă să îți spun o poveste: există un colț de Rai unde încap doar doua suflete: la umbra unui copac departe de tot și toate, departe de timp, departe de noi. Acolo, se întâlnesc, de mii de ani, în fiecare zi, în fiecare nouă viață, două suflete. Chiar daca nu mai știu când s-au văzut prima oară sau cum de se iubesc atât de mult, trăiesc fiecare secundă precum ar fi ultima... Așa se iubesc și soarele cu luna. De mii de ani, mor unul pentru celalalt. De mii de ani, trăiesc după sacrificiul celuilalt.
Dar se iubesc.

-Nu, nu toti observa. Toti vad, dar putini observa, inteleg si accepta, spune Cain, apoi se opreste pentru a reflecta asupra povestii destainuite de ea.
De fapt nu asupra povestii propriu-zise, ci asupra gandurilor si senrimentelor pe care ea vrea sa le stransmita. Cain simte sum se sufoca treptat si isi apuca in mod inconstient camasa, in dreptul inimii.
-Lydia, inima ta nu e doar un chin, ci e si o binecuvantare, caci fara ea, nu ai simti...Totul ar fi intr-un alb-negru trist, fara forma, fara rost... Ar fi o lume in care dragostea ar fi un sentiment in plus. Nu as vrea niciodata sa te vad in aceeasi lume, ca mine. Sincer, nu cred ca poti gasi acel sulfet, care te va completa, cu care te vei putea intalni mii de ani, in fiecare zi, in fiecare noua viata, renunand la natura efemera a umanitatii. Dar vreau sa te vad continuand sa crezi, sa iubesti si sa speri, vreau sa te vad in conti8nuare umana.
Cain schiteaza un zambet stramb, ironic, lasandu-si capul in jos.
-...Chiar sunt o persoana egoista, termina pe un ton incet, plin de dezgust.

Îl ascult atentă, zâmbind în tot acest timp.
- În primul rând, egoismul este uman. În al doilea rând, suntem la fel unul cu altul. Eu nu îți sunt superioară în niciun fel spiritual. Sunt doar un om, ca tine. Un om cu calități și cu defecte aflate în armonie. Un om care s-ar putea mândri cu câteva fapte mărețe, dar, totodată, ar trebui să se simtă rușinat de anumite fapte care nu-i fac cinste... Un om cu greșeli omenești, cu experiențe de viață frumoase, dar și urâte. Un om cu frământări interioare și cu temeri. Un om care a fost foarte fericit, dar și cumplit de nefericit, spun, continuând să zâmbesc. Și în al treilea rând, de unde îmi știi numele?

Incearca sa ii analizeze zambetul, cuprins de teama ca putea fi fals, fortat, un semn ca o face sa se simta inconfortabil. De fapt, ii era teama ca ar putea sa fie detestat de Lydia.
-I-am cunoscut pe Ayato, Shu, Kanato, "Laito", Reiji si mai ales...Subaru.
Cain isi lasa capul pe spate, privind spre cerul inserat. Soarele deja se scufundase in ocean, topindu-se in adancuri necunoscute.
-...a lasat inca o data luna sa respire...murmura acesta, mai mult pentru el. Este oare o metafora a iubirii sufocante...?

Zâmbetul mi se curbează rapid în jos și mă chinui să îmi stăpânesc lacrimile, neputând nici să îl mai aud. Când aud liniștea îmi ridic privirea spre el. Mă simt și mai mult atrasă de trăsăturile sale proeminente, care se contrastă cu multa finețe cu întunericul nopții, brăzdat de lumina misterioasă a lunii. După un moment în care valurile mării acaparează toată atmosfera, întreb slăbită:
- Și tu cine ești?

"...De aceea am incercat sa evit asta."
Cain isi inclina capul putin intr-o parte, avand privirea captata spre bolta cereasca.
-...Nimeni...raspunde scurt, la fel de inexpresiv.
"...Fara indentitate, fara nume, fara destin, fara lumina...Un Nimeni poate avea  lume...? Pentru ca nu am o casa. Nu am o casa...Noi toti suntem Nimeni tarandu-ne intr-o lume de Iad. Existenta noastra nu are sens...De ce existam? Cine suntem?"
-Dar, daca vrei un raspuns "conventional"...Sunt un Nimeni care vrea sa opreasca aceste morti inutile, desi nu am putut sa o fac atunci, pentru ei.
Isi indreapta privirea spre Lydia, asteptand o reactie, un semn ca i-a inteles intentiile.
-Nu stiu daca vreau numai corectitudine si adevar...sau nu pot recunoaste ca ravnesc asupra razbunarii. Dar tu, Lydia?
"...Ai ramas aceeasi Lydia pe care o idolatrizez sau inocenta ta a murit o data cu ei?", gandeste Adolphe, dar nu reuseste sa transpuna in cuvinte.

Îl ascult fără să îmi mut privirea de la al său Mar al lui Adam. Când se oprește, înghit în sec și îmi las privirea în jos. Picioarele îmi amorțesc brusc iar gâtul începe să mă doară.
- Cu toții suntem niște nimeni care își târăsc existențele prin această lume de Iad. Dar, suntem niște nimeni care s-au prăbușit și s-au ridicat de multe ori. Niște nimeni care de câteva ori s-au abandonat pe sine, dar care uneori s-au regăsit. Niște nimeni care au crezut orbește unii în alții, în fericire și în iubire și care au cunoscut gustul amar al eșecurilor și al dezamăgirilor. Niște oameni care au avut căderi, care au mințit, care au trădat, care au vorbit de rău, care au judecat fără să cunoască, dar care, într-un final, conștienți și dezgustați de toate decăderile lor, le-au regretat și s-au străduit să evolueze spre bine... Sau asta sper eu că suntem...
Fac o pauză lungă, timp în care privesc cum nisipul strălucește așa frumos în lumina mistică a lunii.
- Știu că este necreștinește să doresc răul cuiva, dar sper, și cred, că, într-un final, se va face dreptate... Poate mai devreme, sau poate mai târziu, spun încercând să zâmbesc.

Cain ii contempleaza expresia radianta cand zambeste, uitand chiar si sa clipeasca, de teama ca imaginea ei de acum va disparea in colturile mintii ca o memorie vesnic insemnata in fiinta lui.
-...In tot acest timp, in toti acesti ani, i-ai dat un scop pentru a exista acestui Nimeni. Voi face dreptate: pentru tine, pentru ei.
Expresia lui Cain este luminata brusc de un zambet inocent si larg, schimbandu-se radical:
-Deci nu plange, Lydia. Nu mai esti singura, spune acesta pe un ton emotiv, aplecandu-se sub nivelul ei si privind-o de sus, intinzandu-si mana atat de palida, incat i se vedeau venele vinetii, pentru a-i sterge lacrimile de mai devreme.

Ii observ zâmbetul larg și natural și izbucnesc în plâns. Îi apuc mana ferm, cu trei degete, și i-o trec peste gâtul meu. Recipientele noastre pentru suflete sunt cuprinse într-o îmbrățișare. Îi simt inima cum bate într-un ritm infernal.
- M-am chinuit atât de mult să scot un zâmbet de la tine...

-...Aceeasi Lydia pe care am idolatrizat-o, aceeasi Lydia pe care o iubesc, spune acesta pe un ton stins, vorbind cu propria persoana incontient.
- "Exista un colt de Rai unde incap doar doua suflete: la umbra unui copac... Acolo, se intalnesc de mii de ani, in fiecare noua viata, doua suflete. Chiar de nu mai stiu cand s-au vazut prima oara, cum de se iubesc atat de mult, stiu doar ca acum sunt unul langa altul... Pentru ele, nimic nu e sigur, poate maine nici nu se vor mai vedea. Traiesc insa fiecare secunda precum ar fi ultima. De mii de ani, niciodata nu s-au pierdut unul de celalalt, insa mereu se revad schimbati, dar imediat se recunosc. De ar fi in metrou, sau pe strada, in magazin, sau in troleu... Se spune ca dragostea nu tine cont de nimic, si asa este, insa doar cand se refera la suflete. Pentru noi, simplii muritori, stapan ne e doar timpul, caci el ne conduce fiecare secunda... Insa noi putem sa il pacalim, lasandu-l sa ne conduca, pana cand va fi momentul ideal, pana cand si inima noastra il va putea infrange. Pana atunci, sufletele noastre se vor intalni sub lumina lunii, departe de tot si toate, departe de timp, departe de noi..." . Aceasta este povestea pe care ti-am spus-o atunci, Lydia, se aude vocea lui emotiva, avand acelasi zambet inocent.
In privirea initial moarta a lui Cain renaste o sclipire tremuranda. Distanta dintre cei doi se micsoreaza treptat, pana cand dispare, reuniti intr-un sarut.