Plimbare pe munte

- Hei, nu ai voie sa te ascunzi. Vin acum dupa tine.
Ma duc in directia in care am vazut ca a luat-o ultima data.

Ivie rămase la baza copacului, sperând că nu ştia exact unde s-a dus.

Ocolesc putin si vin prin spatele ei fara sa fac zgomot. Ii pun mana pe umar si ii spun:
- Sper ca nu ai asteptat prea mult.

Ivie tresare când apare lângă ea.
- Cum ai făcut asta? (spuse întorcându-se spre el)

- Sa spunem doar ca sunt foarte rapid. Nu e atat de usor sa scapi de mine.

- Urât din partea ta că nu m-ai lăsat să te sperii atunci. (spuse râzând)

- Oricum nu ai fi reusit, nu ma speri eu asa de usor, spun zambind.

Ivie îl priveşte cu o faţă de copil îmbufnat.
- Păi de ce nu te sperii?

- Poveste lunga sau cel putin asa cred. Eu nu prea ma sperii de nimic, spun zambind.

- Am destul timp să te ascult. (spuse râzând) Mi-e îmi e frică de o groază de chestii.

- Pai ca sa mai scurtez povestea, pot spune ca am crescut singur prin diferite locuri ceea ce m-a facut sa nu imi fie frica de nimic.

- Heh? Tu chiar ai crescut singur pe bune? Adică asta nu pare o poveste prea fericită.

- Da, am crescut singur. Nu stiu care sunt parintii mei. Nu prea e o poveste fericita, dar cred ca o sa incepa sa fie mai bine.

- Păi n-a fost mai bine de când ai ajuns la academie? (îl priveşte curioasă)

- Mda, sa zicem. Cam de atunci a inceput, dar acum am intalnit si mai multe persoane. De unele ma simt ceva mai apropiat, spun zambind.

- Mă bucur că ţi-ai făcut prieteni. (schiţă un zâmbet şi se sprijini de copac privind drumul pe care trebuiau să urce)

- Cred ca mai e ceva de mers. Ar fi tare daca as putea sa zbor, imi ridic privirea spre cer si raman nemiscat.

- Ceri prea multe. (spuse urmărindu-i privirea, apoi o luă puţin înaintea lui)

- Nu-i adevarat. O sa invat sa zbors si o sa te iau si pe tine. O sa fie mult prea tare.
Merg incet in urma ei.

- O să fie cam în acelaşi timp când o să fiu eu invizibilă. (spuse râzând şi privindu-l peste umăr)