Plimbare pe munte

- Da stiu, pentru ca nu imi e frica si pentru ca o sa ma asigur ca nu am ce sa patesc.

- Şi totuşi, tu chiar susţii că nu-ţi e frică de nimic, asta sună dubios chiar şi pentru tine.

- Da, suna cam dubios, dar cred ca voi invata curand ce inseamna aia teama.

- Mai bine lasă planul ăsta. (îşi ridică privirea spre cer, apoi se uită iar în jur)

- E cam prea tarziu, deja incepe. In fine, nu e ceva de rau, spun ridicandu-mi privirea spre cer.

- Stai, stai. M-ai pierdut. Ce începe? De ce îţi este frică?

- In viata mea incep sa apara persoane la care tin si asta inseamna inceput de frica. Teama de a nu le pierde.

- Ăm, dar dacă ţi la ele ce şanse ar fi să le pierzi? (îl priveşte destul de confuză)

- Exista multe cai prin care poti pierde unele persoane. Pana acum am foarte putine la care tin.

- Şi de care din căile respective îţi este frică mai exact?

- Nu pot spune ca imi e frica de una anume. Doar imi e frica.

- Ăsta pare un motiv mai bun de frică decât insectele. Oricum n-ai de ce să te temi, nu vei pierde pe nimeni.

- Atunci mie imi convine. Atunci te cred pe cuvant si nu o sa ma mai tem.

- Ştii tu că eu nu mint? (spuse râzând şi-şi mută privirea)

- Pai nu prea am de unde sa stiu asta, dar nu cred ca ai mintii, spun zambind.

- Te încrezi rapid în oameni, asta nu-i chiar bine de tine.

- Nu-i problema. Sa zicem doar ca am un simt destul de dezvoltat care imi spune ca pot avea mare incredere in tine.

- Simţ dezvoltat, asta sună interesant, cum de eu nu ştiu nimic de el? (îl priveşte bosumflată)

- Pai si de ce ar trebui sa stii de el? intreb razand si punandu-i mana pe umar.

- Ăm, nu ştiu, doar ar trebui şi atât. Mai ai mult chestii interesante ce trebuie aflate?